ASTĂZI îl cinstim pe Sfântul Onufrie de la Vorona

Despre viaţa acestui cuvios părinte se cunosc foarte puţine amănunte, el voind să fie cunoscut lui Dumnezeu, iar nu oamenilor. Din unele însemnări de pe manuscrisele copiate de el şi de ieroschimonahul Nicolae, care a vieţuit împreună cu el, ştim că s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns să fie guvernator al unui ţinut. Dorind viaţa pustnicească şi aprinzându-se cu dumnezeiasca râvnă, a lăsat familia, onoarea rangului şi patria sa în jurul anului 1749, venind în ţinuturile Moldovei.

Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, nevoitori în osteneli tăcute şi smerite, ascunşi de ochii lumii în adâncul codrilor. A cercetat numeroase mănăstiri, culegând cu hărnicie, asemeni unei albine, sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine şi urmarea lui Hristos, dar, mai ales, învăţând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută lui Dumnezeu. Fără îndoială, se ocupa şi cu citirea Scripturii şi a altor cărţi folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă şi răbdare, împodobindu-le cu o scriere frumoasă.

A vieţuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovniceşte în preajma unor aleşi părinţi duhovniceşti, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovski. Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Între cei doi se va înfiripa o strânsă prietenie duhovnicească, povăţuindu-se unul pe altul pentru a deprinde desăvârşita rugăciune a inimii, Cuviosul Paisie fiindu-i şi duhovnic, iar după ce s-au despărţit, legătura lor sufletească a continuat prin scrisori, pentru că amândoi petreceau întru acelaşi duh.

Auzind de alţi pustnici români şi ruşi sporiţi duhovniceşte, care vieţuiau în codrii Voronei, va intra în anul 1764 în obştea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie spre liniştire.

Timp de 25 de ani va vieţui într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoinţă, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere şi neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului după cum mărturiseşte Ieromonahul Nicolae, care vieţuia şi el în codrii Voronei.

Făgăduindu-se întru totul Domnului Hristos, a îmbrăcat schima cea mare, pe care o va primi din mâna duhovnicului său, stareţul Paisie, în anul 1774, la Mănăstirea Dragomirna, revenind apoi în locul nevoinţelor sale, la peştera din preajma Sihăstriei Voronei. Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeieşti şi primind roua Duhului Sfânt.