Pe 8 septembrie prăznuim Naşterea Maicii Domnului, naştere despre care Sfânta Scriptură tace.
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului marchează hotarul astronomic dintre vara şi toamna. Bătrânii spun că în această zi rândunelele pleacă spre zonele calde, insectele încep să se ascundă în pământ, iar frigul îşi face simţită prezenţa. De aici şi spusă: „O trecut Santamarie, leapădă şi pălărie!” Este vremea în care se desfăşoară diferite târguri şi iarmaroace. Din această zi se încep unele activităţi practice specifice: culegerea unor fructe şi plante medicinale, bătutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semănatul cerealelor de toamna.
Fecioara Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, invocată şi astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trăsăturile Nascatoarei, a Marii Zeiţe neolitice, invocată în momentele de grea cumpăna ale omului. În basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepseşte cu asprime când îi încalcă ordinele, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednică şi ascultătoare şi o căsătoreşte cu fiul de împărat etc. În unele tradiţii Maică Domnului, adesea identificată cu astrul nopţii, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prapadească lumea, să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.
În ziua de Sfânta Maria Mică se fac pelerinaje la mănăstiri şi se duc la biserica fructe, pâine şi lumânări, pentru a fi sfinţite.
Se mai spune că rugăciunile adresate Maicii Domnului de către persoanele care-şi doresc un copil sunt mai ascultate că oricând. Din această zi, potrivit tradiţiei populare, toamna îşi intră în drepturi. 8 septembrie este ziua în care plantele nu mai sunt bune de leac şi îşi pierd puterile tămăduitoare.
