Vasile Iftime face parte din tagma rară de poeți contemporani cărora nu le este frică de metaforă. Au dovedit-o cărțile publicate până acum, dintre care cele mai recente sunt: „Colonia de licurici” (2020), „Piatră pe piatră” (2021), „Hristos toamna” (2022), „Дети. La ferestre scutece albe” (2022). Având un titlul pe cât de alegorizant, pe atât de subiectivizant, volumul „Confesiunile balaurului cu șapte inimi”, apărut în 2024 la Editura Eikon, de asemenea impresionează prin lănțișoarele de metafore pe care autorul le creează cu o îndemânare uluitoare. Poemele se organizează în jurul unei metafore centrale – inima –, pentru a spune o „poveste” despre precaritatea existenței, despre fragilitatea ființei umane, despre nevoia de sprijinul care vine de sus.
Aparent impropriu cu referire la o carte de poezie, cuvântul „poveste” definește totuși cu exactitate fiecare volum de versuri al lui Vasile Iftime, pentru că orice apariție editorială a acestui autor nu este o simplă culegeri de poeme scrise într-o perioadă determinată, ci o construcție unitară tematic, un proiect, altfel zis, care dezvăluie o poveste despre trăirile declanșate de un eveniment, o întâmplare, o dramă din viața personală sau din mersul istoriei.
Factorul biografic care determină apariția poemelor din „Confesiunile balaurului cu șapte inimi” este internarea la chirurgie cardiovasculară. Aceste moment crucial din viața autorului marchează și redefinește sensibilitatea personajului din poemele lui Vasile Iftime. Dacă până la acest volum personajul își relata trăirile și gândurile provocate de dispariția celor apropiați (bunici, frate, tată) sau de cataclisme ale istoriei ce anulează vieți nevinovate (ale copiilor ascunși în Teatrul din Mariupol, de exemplu), aici, conștientizarea propriei vulnerabilități, a întâlnirii cu propria moarte și a transferului dintr-o dimensiune în alta și invers, ca o călătorie (dus-întors, deocamdată) între cele două maluri ale Styxului, devine sursă pentru poezie: „pe chirurgie cardiovasculară târgu mureș/ înainte de operație predai la magazie obiectele personale/ banii sufletul și rămâi gol cum ai venit/ acolo la etajul 9 unele tărgi au aripi/ altele au roți de metal/ o basculantă cară pământ dintr-o groapă comună/ în altă groapă comună// pe chirurgia cardiovasculară/ brancardierul nu vrea să te scoată cu picioarele înapoi ca pe om/ îi dai 10 lei și schimbă perspectiva /…/ pe chirurgia cardiovasculară/ uneori brancardierul nu primește 10 lei/ te scoate cu picioarele înainte/ și sângele o ia la vale cu picioarele înainte// (cutia neagră o verifică dumnezeu)// dar tu te-ai întors printre muritori/ ar trebui să fii fericit /…/ pe chirurgia cardiovasculară/ ai primit înapoi obiectele personale/ ca pe niște capturi de război/ cu primii bani înapoiați ți-ai cumpărat o sticlă cu apă// (chipul cezarului ar trebui imprimat pe sticla de apă)// sufletul nu îl mai recunoști după greutate/ după formă/ îți este larg// pe chirurgia cardiovasculară/ în jurul unei inimi a început să crească un om” („până și păsările cerului își plătesc libertatea”).
Este interesant felul în care arhetipalul se suprapune pe biografic în poemele lui Vasile Iftime. Pe lângă simbolurile biblice, valorificate din plin în „Confesiunile balaurului cu șapte inimi”, ca, de altfel, și în celelalte cărți, există o serie de personaje-arhetip cu care se identifică eul din poeme pentru a-și exprima mai convingător neputințele, temerile, dar și nădejdile. Aceste personaje sunt preluate de poet fie din mitologie sau literatură, fie din galeria cu „sfinți” ai familiei. Comparația cu Manole deschide volumul și pune poezia sub semnul efortului zadarnic: „în curtea spitalului era un heliport/ eu la etajul 9/ un fel de manole fără aripi/ pe asfalt se descompuneau iluziile/ noaptea ar fi bine să dormi spunea doctorul/ de flori se ocupă grădinarul/ le udă/ vor crește până sub fereastră/ în curtea spitalului noaptea/ manole plana zgomotos cu elicopterul de câteva ori/ parcă de pe lumea cealaltă/ și îl duceau mereu în sala de operație// iluziile se desfăceau pe asfalt și grădinarul uda florile/ 27 de nopți/ în fiecare noapte o fântână lină cu apă puțină/ tot mai puțină” („din punctul de vedere al medicilor sufăr de sindromul omului de zăpadă”). De cealaltă parte, chipurile devenite icoane ale celor dragi, cu efect alinător și ca o confirmare a necesității de resemnare: „ieși din burta femeii și nu ai voie să te mai întorci/ dreptul la nedumerire și la o moarte concretă îți sunt garantate/ în apa botezului/ sentința// dar nu vrei să mergi cu spatele măcar până ieri/ ești remorca îngerului plină cu nu ai voie/ să înghiți monede/ să te joci cu obiecte ascuțite/ să iubești femeia care îi place și altcuiva/ să junghii timpul și să ungi cu sângele lui tocul ușilor// pentru că îngerul nu vrea să meargă cu spatele /…/ la 52 de ani nu poți decât să îți imaginezi că mergi cu spatele/ când împăturești cămășile tatălui/ când ștergi praful din fotografia bunicului/ când încerci să profanezi o groapă comună/ plină cu nasturi// ai 52 de ani și o inimă ce nici măcar nu poate fi originală/ când se închină/ pentru că icoana fecioarei seamănă/ tot mai mult cu bunica” („dumnezeu are o matriță pentru inimi”).
Mai există o categorie de personaje evocate în poeme – sunt personajele-scriitori, cu care se identifică sau empatizează Vasile Iftime ori în a căror operă își găsește resurse pentru propria poezie. Cu o acută conștiință a déjà-dit-ului, poetul face referiri la: Ioan Es. Pop („pivnița este cimitirul cartofilor spune poetul Ioan Es. Pop”), Ana Blandiana („la moartea corăbiilor este la fel ca la nașterea lor/ se desfac putrezesc și din ele cresc alte trupuri de corăbii tinere/ ca în poezia blandianei/ plutesc pe ape până când dumnezeul lor le răpește în cer”), Nicolae Tzone („ieri poetul tzone a îngropat inima împietrită a faraonului”), Ion Mureșan („a preparat ion mureșan o infuzie cu aripi și muguri/ și a uitat să pună capacul peste primară/ s-au trezit albinele/ și fluturii/ de la mirosul pregnant de lavandă/ și au plecat/ să-i polenizeze florile de gheață de pe verandă”), Nichita Danilov („cum este să te înhami în locul cailor/ precum poetul nichita danilov/ și să tragi după tine căruța/ de sub podul roș până în copou/ și înapoi/ pentru a verifica pe umerii tăi hamurile”). Iar deasupra tuturor, Ion Minulescu, cu romanțele lui pe cât de ludice și ironice, pe atât de dramatice: „să te plângi precum minulescu/ (în romanțe pentru cei ce nu-s/ ca o marie fără iisus)/ de catarge rupte/ de pânze putrede/ de trei corăbii scufundate”; „care corabie se va desprinde prima/ care se va desface lovită de o stâncă la țărm/ și care va pleca triumfătoare/ în sunet de fanfară spre cele patru zări/ ca în romanțele lui minulescu”. Astfel, „Confesiunile balaurului cu șapte inimi” e și o carte despre preferințele literare ale autorului.
Revenind la stilul abundent metaforic pe care îl practică Vasile Iftime, se mai poate constata că de multe ori metafora (sau lanțul de metafore) se dezvoltă într-o microparabolă. De fapt, aproape fiecare poezie e ca o suită de microparabole care au ca axă îmbinarea planului profan cu cel divin. În poemul „ieșirea în larg ca o condamnare mult așteptată”, bunăoară, impresionează comparația dintre secția de chirurgie cardiovasculară și un sat al pescarilor, în care „nu murea nimeni/ zilnic câte unu sau doi/ rămâneau să bătătorească cărare pe ape/ pentru cei care veneau după” și în care „copiii erau convinși că tații lor/ descâlcesc năvoade în cer”. Pe măsura înaintării în text, parabola devine tot mai intensă în semnificații, iar finalul este un comprimat metaforic de toată frumusețea: „iar dacă nu mai auzeau valurile/ era semn că inima pescarului/ undeva în larg/ ancorată cu un stetoscop mecanic/ bate în inima lui dumnezeu”. Opus ca discurs este poemul „plângi atât cât să ștergi argumentele omului de zăpadă”, în care poetul mizează pe limbajul de zi cu zi, pe faptul banal pentru a construi o parabolă despre repetabilitate: „îmbraci haine negre uzate de la h.s./ ale unui individ ce a purtat haine negre uzate de la s.h./ și îți vin de minune// ghetele ce le-ai cumpărat de la același magazin/ au memorie/ cum să renunți la o pereche de ghete ce știu drumul/ înainte de tine le-a purtat un om/ poate doi/ perechea de ghete cu intenții bune/ este precum o inimă cu g.p.s./ te duce după nevoi/ cărare bătătorită până sub icoană/ până în poala femeii/ cărare”. De fapt, tocmai metaforele care se compun prin îmbinarea neașteptată dintre realul banal și spiritualitate sunt cele mai percutante.
„Confesiunile balaurului cu șapte inimi” este o carte care copleșește prin frumusețea metaforelor și, în același timp, emoționează profund. Pentru că Vasile Iftime știe să transpună în imagini poetice sclipitoare așteptarea pe care o trăiește orice ființă umană de-a lungul întregii vieți, așteptare definită prin următoarele versuri (poate cele mai răvășitoare din volum): „cum este să desenezi cercuri în jurul inimii/ în timp ce dumnezeu ascute săgeți”. O carte despre anxietăți, dar și despre poezie ca tămadă.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
