„Despre orice aș publica o carte, se confesează Mihail Vakulovski pe una dintre rețelele de socializare, după aceea tema se ține scai de mine. După «Tata mă citește și după moarte» mi-au ieșit în cale n cărți despre tată și moartea tatălui, după «Riduri» și acum, după «Viața mai pe scurt», mă urmărește tema îmbătrânirii. Și nu doar în cărți, ca până acum, ci și în filme. /…/ Dar și cartea, și filmul te ajută să accepți fenomenul ăsta inevitabil, să fii (mai) pregătit(ă) pentru îmbătrânirea care oricum se zbuciumă-n tine, (te) lucrează din interior, te urmărește și, la un moment dat, te și ajunge.” Autorul oferă, astfel, chei de lectură pentru cărțile sale și, în același timp, sugerează că scrierea unei cărți, pe o temă dată (în mod special, a morții sau îmbătrânirii), dar și cititul acesteia ar putea fi acte de acceptare a unor realități pe care, de obicei, le vrem eludate.
Noul volum de poezie al lui Mihail Vakulovski, „Viața mai pe scurt” (Editura Paralela 45, 2024), este despre asumarea așa-zisei condiții de trecător prin timp, adică, citând-o pe Diana Iepure, „despre îmbătrânire, despre cum zilele ți se scurg necruțător printre degete, cu fiecare an tot mai rapid și mai nemilos”. Notația cotidianului, reconstituirea scenelor „subtâmpitorești”, cu bătrâni care stau pe bancă și tac, bătrâni care se uită în gol și tac, bătrâni turiști ori „pensionari bucureșteni/ care pur și simplu/ au venit să moară/ sub Tâmpa” sau, uneori, cu tineri consumați prematur, devine pretext pentru aderarea tacită la o filosofie a muririi. De fapt, prin interstițiile poemelor care relatează, aparent neutru, secvențe din viața banală, se insinuează un acut sentiment al apropierii de final: „în fața primăriei un roi de tineri au afișe cu «Salvați Roșia Montană»/ pe Republicii un grup de bătrâni se uită la găurile de gloanțe de/ pe Modarom/ lăsate în memorial revoluției din decembrie ’89/ un singur cer deasupra lor/ pe blocul facultății de litere scrie violență psihitronică/ câteva studente trec strada chicotind printre mașini/ o bătrânică se ia după ele și/ se aude brusc un scârțâit de frâne/ imediat acoperit de sunetul ăla inconfundabil/ când se lovesc două sau mai multe mașini// pe-un perete/ o săgeată roșie/ arătând spre pământ/ sub care scrie/ ……………………. 2 metri” („un singur cer deasupra lor”). Astfel, Mihail Vakulovski propune o poezie a notației cu aluzie la metafizic, mizând pe ceea ce Cosmin Perța numește, pe coperta a patra a cărții, „o poetică a spațiilor dintre enunțuri, a fulgurațiilor de resemnare și înțelepciune, a răbdării și înțelegerii, a nemulțumirii și a neajunsului”. Cele mai tulburătoare sunt poemele în care elemente ale cotidianului devin, prin transfer metonimic, „mesageri” ai morții: „o ambulanță cu girofarul aprins/ vine/ ca un melc/ melc melc codobelc/ noaptea/ pe strada cu sens unic/ de sub Tâmpa”. Alteori, metafora, oarecum consacrată, încadrată într-un demers cu miză, la prima vedere, motivațională, intensifică dimensiunea dramatică a poemelor: „dar tu mișcă-te/ umblă mai departe/ chiar dacă ai aflat deja că/ deșertăciunea deșertăciunilor toate sunt deșarte/ nu e doar un vers/ nu-ți rezerva bilet pe vaporul morții și/ refuză fularul alb/ refuză rondelul ajungerii la cer/ oricum ce-i al tău ți-e imprimat pe «nuanțatul ei bilet»” („vaporul morții”). Unele poeme, deși narative, au percutanță de blitz-memento, accentuând fie iminența („amigdalele-ți fac doar puroi/ în țara vecină-i război/ colegii de clasă-ți par bătrâni/ prima iubire umple singura bancă de la drum/ și-și scuipă coji de semințe pe bărbie/ câinele fratelui nu te mai cunoaște/ la mormântul tatălui mama îți spune/ că deja a cumpărat totul/ pentru înmormântarea ei…” – „…la mormântul tatălui mama îți spune…”), fie malonestitatea morții („la praznicul de după înmormântare/ a venit mult mai multă lume decât se aștepta/ majoritatea mai bătrâni decât mortul/ care a făcut vinul pe care aceștia îl beau ca/ să-i fie țărâna ușoară” – „…majoritatea mai bătrâni decât mortul…”).
Deloc liric, ba chiar ludic și cinic, Mihail Vakulovski reușește să emoționeze tocmai prin această constatare detașată și imperturbabilă a proximității finalului. Poemele sale nu sunt nici lamentații, nici maledicții, nici elegii răscolitoare, nici meditații tămăduitoare, ci consemnări care nici nu dezvăluie sentimente, nici nu au drept scop primordial sensibilizarea, dar care lasă să se insinueze, discret, tristeți înăbușite, regrete atent disimulate, temeri reprimate. Conform aceluiași principiu funcționează și poemele despre plecarea scriitorilor dragi. „80” este un poem-pomelnic al unei generații întregi „«optzeci»/ o armată din care soldații/ dezertează-n underground/ unul câte unul/ unul câte unul”, în care intertextul funcționează impecabil pentru a defini specificul fiecăruia dintre cei „dezertați”: „Ion Stratan s-a jucat de-a ruleta rusească/ Radu G. Țeposu a părăsit istoria tragică și grotescă/ Ioan Flora a încălecat iepurele suedez/ Gheorghe Crăciun s-a îndrăgostit de femeia fără corp/ Mariana Marin a ieșit din războiul de o sută de ani/ Alexandru Mușina a intrat în Budila-Express și-a plecat”. „Cioclea”, de asemenea, este un poem-evocare, al cărui final e ca un cântec-de-leagăn-înainte-de-moarte: „a murit Cioclea/ și/ vom muri și noi,/ unul câte unul, unul câte unul…”
„Viața mai pe scurt” este o carte despre „moarviață”. Trimiterile la ideea de final ineluctabil se fac pe fundalul unor scene „subtâmpitorești” uneori amuzante, alteori zeflemitoare. Aceste „scene” sunt construite în maniera „priveliști”-lor lui Alexandru Vakulovski: discurs minimalist, observație ironică a imaginilor din cotidian, înregistrări rapide ale unor detalii: „în fiecare zi/ când vin la serviciu/ fie dimineața/ fie în schimbul de după masă/ mă întâlnesc/ inevitabil/ cu un tânăr cu o singură mână// în mână are/ invariabil/ o sticlă de bere/ pe jumătate plină” („blitz subtâmpitoresc”); „un american și-/ a confundat vecina/ cu o căprioară// ea era la jogging/ el la vânătoare” („+++”). Poanta din instantaneele lui Mihail Vakulovski nu are însă potențial exploziv și nici nu concentrează lirismul „din radical-demitizantele «priveliști» oferite de imediata noastră vecinătate”, cum se întâmpla, după o constatare a lui Ion Pop, în cartea lui Alexandru Vakulovski.
Mihail Vakulovski face uz de notația frustă pentru a opune scenele insignifiante din realitatea imediată tablourilor care evocă momentele cruciale din istoria noastră recentă: Revoluția din ’89 („a fost nevoie de un poet ca să înceapă Revoluția română/ a fost nevoie de un poet ca România să scape de Ceaușescu/ a fost nevoie de un poet ca românii să scape de comunism/ a fost nevoie de Ion Monoran să scăpăm de nebunie/ dragă poezie”), tragedia de la Colectiv („tatăl unui decedat la Colectiv:/ stau în țara asta/ doar/ pentru că trebuie/ să merg/ sâmbăta și duminica/ la cimitir”); protestele anti-PSD (în poeme ca „bărbatul care-n ’89 avea afișul cu «Copiii noștri vor fi liberi» spune:”, simbolul revoluției din ’89 spune:”, „un sas care se întoarce în România după 30 de ani spune:”), pandemia („știri din vremea coronavirusului”, „descoperiri de carantină”), cancel culture („sec. XXI în luptă cu morile de vânt”), războiul din Ucraina („Puie Mutin”, „…eliberând Hersonul…”). Epic, dar nu neapărat discursiv, preferând laconismul publicistic și aluzia, Mihail Vakulovski deconspiră cinic eșecurile ultimelor decenii, arătând, de fapt declinul, atât în viața de zi cu zi, cât și în istorie.
Ludic și ironic, atent la detalii din cotidian, dar și la fapte și personaje din social-istoric, sensibil la îmbătrânire și împăcat cu inevitabilitatea dezertării în underground, Mihail Vakulovski scrie o poezie care, în mod paradoxal, te lasă cuprins de melancolie și te tonifică în același timp. Iar „Viața mai pe scurt” chiar este, cum ar zice autorul însuși, una dintre „cărțile de poezie publicate-n 2024 care n-ar trebui – în niciun caz – neglijate”.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
