Rebel, nonconformist, teribilist, „nebun frumos”, încrâncenat, violent – acestea (și altele din aceeași arie semantică) au fost calificativele atribuite lui Alexandru Vakulovski după debutul din 2002 cu celebrul său roman, care, prin titlu, subiect, limbaj a scandalizat și a scos din zona de confort mediul literar românesc de la începutul mileniului trei. Acest impact puternic al romanului a marginalizat și nedreptățit cumva poezia lui Alexandru Vakulovski. Până să debuteze ca prozator, tânărul autor publica, în ianuarie-februarie 2001, în revista „Contrafort”, grupajul de poeme „Poezia rock” (niciodată incluse ulterior în vreun volum), iar în 2002 apărea (aproape concomitent cu romanul), la Editura Aula, cu o copertă de Dan Perjovschi, placheta „Oedip regele mamei lui Freud”, cu referire la care Alexandru Mușina (coordonatorul colecției „Frontiera”, din care făceau parte atât cartea de poezie, cât și romanul „Pizdeț”) remarca același radicalism pe care alții l-au observat în roman: „Alexandru Vakulovski e un radical. Parcă în joacă, într-o doară, el abordează câteva dintre marile teme ale poeziei dintotdeauna, dintr-o perspectivă neașteptată. Care ne-ar șoca dacă nu am fi cuceriți de naturalețea frazării, de precizia discursului liric”.
În anul 2024, Alexandru Vakulovski decide (și bine face) să aducă în actualitate unele poeme din perioada debutului și publică volumul „Poezia rock” (Editura Prut, colecția „Teritorii”), în care include, alături de câteva texte inedite, poezii din grupajul cu același titlu publicat acum mai bine de două decenii în „Contrafort” și o mare parte din textele din „Oedip regele mamei lui Freud” („poezia rock” și „Oedip regele mamei lui Freud” sunt cele două părți ale cărții). Bucuria e că aceste poeme, cu puține redactări, sunt la fel de proaspete și frapante ca acum douăzeci de ani. Se mizează pe subtilul și surprinzătorul amalgam dintre registre aparent divergente: cotidianul banal sau social-politicul, pe de o parte, și metafizicul sau inconștientul psihanalizabil, pe de altă parte – toate abordate ludic, cu ironie și chiar cinism. Dure și caustice, poemele lasă totuși să se strecoare prin interstițiile lor un lirism abia sesizabil. Este un lirism prin acumulare, care rezultă din enumerarea (prin notație) a elementelor banalului și pătrunderea neașteptată (aproape subversivă) a aluziei la metafizic: „vara mă va duce acasă îmi voi/ tatua corpul cu/ un poem pentru/ tine și îl voi/ îngropa adânc/ la doi metri/ cu un pachet de/ țigări doi cercei/ o brățară o aluniță/ pe ceafă/ nasturii de la blugi/ și dragostea mea” („summer’s almost gone”). Jocul cu semnificațiile devine o modalitate de anulare a graniței dintre banal și metafizic sau de confundare a acestora, pentru a defini stări confuze, la rândul lor: „un joint pe/ o carte deschisă/ un semn/ te va duce acolo/ de unde nu te vei întoarce niciodată// te vei ridica încet/ spre tavan și pe/ cartea deschisă – un joint/ un semn de carte” („semn”). Și jocul cu simbolurile sau arhetipurile are aceeași miză – relevarea confuziei și a incertitudinii într-o lume post-freudiană: „mama a intrat și ea în casă A spălat podeaua de sânge l-a certat/ pe tata că face murdărie Ia hârlețul și Sapă o groapă Este fiul/ nostru Noi îl iubim și trebuie să-l îngropăm ca pe un fiu// Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur și noi/ eram singuri Tata ne omora și noi îl omoram pe tata” („Moartea unui poem”).
Poemele din partea a doua a volumului se construiesc pe jocul continuu al transferului de identități, iar referința la personajul din mitologia greacă, devenit celebru mai ales datorită tragediei lui Sofocle, iar mai târziu propagat și prin teoria freudiană, se face prin raportarea la cotidianul desacralizat: „tatăl meu intră în camera mea/ zicând că e mai soare și vrea să citească/ eu scap de ghete de tricou de blugi/ și intru în camera lui cu o oglindă mare/ în loc de fereastră cu două paturi stricate/ mă îmbrac în costumul lui/ îmi leg cravată/ mă bărbieresc/ încep să-mi observ mâinile pe față/ degetele îmi tremură/ deodată apare iubita în hainele mamei mele/ hai la mâncare/ îmi aplec rușinat capul în timp ce/ din camera mea se aude cum cineva sare/ pe fereastră/ pornește/ motocicleta și pleacă” („vreau cercel și blugi ck”). Și în acest caz însă, simbolul e plurivalent, pentru că tatăl poartă, la Alexandru Vakulovski, pe lângă accepția strict biografică și cea psihanalitică, și conotația creștină: „soarele mă făcea să transpir ca un animal/ eram în pustiu și nu vedeam/ nici cămile pe nimeni/ eram singur/ nici nu puteam să visez măcar câteva persoane obosite/ ce trec prin nisip ca în romane/ nici nu știu de ce tată/ dar nu mă simțeam rău/ știam că tu trebuie să vii” („Poem despre sau Poate că ai și murit”). Același fior metafizic (și îmi asum această formulare oarecum anacronică) putea fi regăsit și în „Priveliști” (Charmides, 2017), și în „A cui e casa noastră” (Charmides, 2020), Alexandru Vakulovski impunându-se astfel ca un poet care lasă transcendența să se strecoare printre faptele banale, umplându-le cu sens.
Personajul poematic pare să poarte povara tuturor celor care au fost: „am strigat/ DREPȚI și/ tata și mama și/ bunelu și/ s-au aliniat întorcând/ capul în dreapta/ toți morții cu ochii mari/ privindu-mă// cel care/ nici nu-i mai/ observă” („Poemul picioarelor”). În secvențele cu astfel de dezvăluiri, dramatismul poemelor, pe care Alexandru Vakulovski îl tot disimulează prin scoaterea în prim-plan a rizibilului și banalului, devine percutant și nu mai poate fi înfrânat nici prin trucuri retorice. Dimpotrivă, poantele (sau răsturnările de situație, de perspectivă), prezente în mai multe poeme, nu atenuează, ci intensifică dramaticul: „străzile mă poartă aiurea/ pământurile părăsite ale patriei/ mă cheamă acasă/ ele îmi cer sângele/ nu îți cer decât să-mi/ faci o cafea să-mi dai o țigară/ un cuțit și/ să stai liniștită” („aproape viu”).
În poemele din „Poezia rock”, social-politicul și istoria invadează biografia instanței lirice și o modelează: despărțirea în dragoste este determinată de circumstanțe geopolitice neprietenoase („da așa e mai bine/ ultima oară când ne-am/ văzut erai tristă că plec/ și totuși ai plecat prima /…/ ți-am promis că totul/ va fi bine/ coboram/ scările și pe pereți am/ văzut Basarabia go home/ am jurat am dat/ cu pumnul în perete/ și am zis/ I’ll be back” – „Basarabia go home”); destinul individului este identic cu destinul patriei („fiul rătăcitor se/ întoarce în patria rătăcită” – „plec”); copilăria s-a desfășurat sub semnul manipulării, a propagandei și a impunerii de simboluri false („când eram mic îl întrebam pe tata cum poate să-mi fie/ Vladimir Ilici bunic când eu știu bine că bunicul meu este/ Vasile Tatăl meu zâmbea și ieșea posomorât din cameră” – „vreau cercel și blugi ck”); relațiile în familie sunt asemenea relațiilor turbulente dintre țara în colaps și personalitățile cu caracter („tăticul merge elegant ca o pisică/ prin șanțul plin de mâl/ cele două lăbuțe uneori se ating/ de piciorușe/ atunci tăticul meu e om amfibie/ deșteaptă-te – îl trage mama de-o mânecă/ atunci el ridică fața/ gurița-i face baloane de nămol/ nasul lui imens este roșu ca al lui Moș Crăciun/ întinde o mână spre malul drept/ E Paul Goma” – „Tăticul meu Paul Goma”). Iar reacția la idealurile impuse, la așteptările false sau la ratările istoriei se manifestă visceral: „El va sta trei zile și-l vom/ îngropa m-am întors acasă și rămăsese mâncare din urma lui/ am mâncat cu fiica și mamă tata vrea să ne ia cu el dar eu i-am/ zis dacă ai fost în piața marii adunări naționale ai văzut două/ degete în formă de V ridicate sus pe cerul gurii Ca un clește să/ strângi stomacul și salarii pensii burse ole ole ceaușescu nu mai/ e borăște până când stomacul va fi curat borăște tot” („Așteptându-mi 40 de fii”).
Prin raportarea cadrului sau a elementelor naturii la visceralitate, se realizează redarea emoțiilor în creștere, până la intensitate maximă: „ești pe ducă tată/ ești bolnav de rinichi și/ azi când am ieșit la balcon să fumez/ cerul pământul mi s-a/ părut un rinichi mare insuportabil/ cu pietricele în loc de stele” („Poem despre sau Poate ai și murit”); „noaptea orașul meu seamănă/ mult cu un embrion sau/ cu un creier adormit/ care uită TOT” („Așteptându-mi 40 de fii”). Același efect de exacerbare a emoției îl au imaginile expresioniste care își fac loc în poeme, amplificând și senzația de atmosferă angoasantă și exasperantă: „privesc cum merg/ mai departe/ cu mâna stângă ridicată/ în care țin o frânghie/ cu capul meu ce se ridică/ la cer ca un balon/ plin de fum” („unplugged”); „noaptea curge prin șanțuri” („cântec de leagăn”); „din piept o cârtiță/ scoate pământul afară” („un singur lucru”). Stările personajului poematic sunt, de cele mai multe ori, sugerate prin astfel de raportări la atmosferă, context social-politic, mituri și simboluri etc. Confesiunea intervine în cazuri rare, autorul stăpânind excelent, și de această dată, discursul și nelăsând lirismul să iasă din albia dezvăluirii discrete, neinvazive: „(îmi lipesc zilele ca pe niște poze tăiate din ziare Încep/ să adun semnele nebuniei și văd că sunt destule Tot/ mai des îmi prind capul în mâini și mi-l țin să nu mi/ se desfacă și să mi se împrăștie Încerc să-mi găsesc/ un poster mare frumos dezlipesc și lipesc tot timpul/ poze pe pereți Posterul meu e întotdeauna înapoi/ și întotdeauna înainte Niciodată Niciodată fericire/ Niciodată durere Niciodată durere sau dezlegare)” („str. Florilor nr. 5”).
„Poezia rock” este o carte despre relații complicate, dar și despre relații transformate în „discurs despre, propagandistic” (expresia îi aparține lui Alexandru Mușina), despre disperare, dar și despre nevoia de ridiculizare, despre rătăciri de tot felul și tentative de întoarcere, despre moarte și memorie. Dure, contrariante, rebele, poemele lui Alexandru Vakulovski conțin și acea doză minimă de lirism de care are nevoie poezia pentru a sensibiliza. Iar dacă sensibilizează înseamnă că sunt autentice.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”