Înălțarea Domnului se sărbătorește, în acest an, de credincioșii ortodocși, pe 25 mai, la 40 de zile de la Paște. Sărbătoarea se mai numeşte în popor şi Ispas, de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul.
Înălțarea Domnului cade întotdeauna la 40 de zile după Înviere, de aceea se serbează mereu în joia saptamănii a şasea după Paşti. Deşi sărbătoarea are o bază biblică şi s-a prăznuit de timpuriu, mărturii scrise despre existenţa ei avem doar din secolele III – IV. Sărbătoarea a căpătat o importanţă deosebită după ce Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Constantin cel Mare, a construit o biserică măreaţă pe muntele Măslinilor, de unde se înălţase Domnul şi unde sărbătoarea se prăznuia cu mare fast.
Înălțarea Domnului este sărbătoarea în care Biserica amintește, în fiecare an, de ultimul eveniment din viaţa pământeană a Mântuitorului. Prin înălţarea Sa la cer, se încheie activitatea Sa de răscumpărare a neamului omenesc din robia morţii şi a păcatului.
De Înălțare, în unele zone ale țării, se leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălțării. În alte zone, fetele și feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi că plante tămăduitoare, scrie „Gândul”.
Se zice că Cerurile sunt deschise de la Paști până la Înălțare, iar cei care mor în această perioada nu mai trec prin Judecata de Apoi și ajung direct în Rai.
De Înălțarea Domnului se înroşesc ouă, se pregătesc bucate, întocmai ca la masă de Paşti, iar salutul este ”Hristos s-a înălţat! – Adevărat s-a înălţat!”.
Se spune că după Înviere, Iisus s-a mai arătat o dată ucenicilor săi, pe Muntele Măslinilor, încredintandu-i de puterea sa și dându-le ultimele învățături. El a mâncat alături de ucenici, așa cum făcuse odinioară.
