„Nu mai tresar la cnp-ul tău” – este un vers, din poemul ce da titlu celui de-al doilea volum al lui Florin Partene, „Liber de causis” (Charmides, 2013), care ilustrează exemplar poetica acestui autor – parcimonie imagistică, ironie subtilă, descoperirea lirismului într-un cotidian invaziv și de-poetizant, demascarea clișeelor literare. Este formula căreia autorul „Reverenței” (volum apărut în 2007, pentru care a luat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, și reeditat în 2009 și 2019) pare să-i rămână fidel și în noua sa carte, „Poezii pentru începători” (Charmides, 2023), iar versul care ar putea să comprime specificul acestui tip de discurs ar fi: „eu mă grăbesc la tine ca planeta la supermarket” (din poemul „Sărbători de iarnă”). O explorare continuă a existenței cotidiene pentru a extrage poeticitatea din interstițiile acesteia; o oscilație delicată între ironic și grav sau viceversa; o confuzie voită între trăirea imediată și livresc – acestea ar fi componentele unei formule poetice oarecum singulare în contextul douămiist în care se înscrie autorul. La fel ca în primele două volume, poemele lui Florin Partene dau „senzația de acumulare implozivă”, de „amestec de insurgență și exuberanță”, de „elanuri rebele” (Grațiela Benga), căutând sau inventând o altă față a poeziei, în care să predomine simplitatea aparentă, zeflemeaua și predispoziția ludică.
„Poezii pentru începători” mimează naivitatea, cum observă Șerban Axinte, „de care suferă cei care abia încep să scrie poezie”. De fapt, în spatele acestei inocențe a începătorului se produce un ingenios joc cu literatura, pentru că Florin Partene, simulând căutarea poeziei autentice și frământările artistului în așteptarea inspirației („ce să zic… eram fericit/ frenezia cuvintelor nu mă mai vizitase de zile bune/ felul în care aceste schije ale minții/ ridică memoria deasupra proceselor cognitive/ nu mi s-a arătat luni și marți”, „Sărbători de iarnă”), demontează clișee. În poeme ca „Poezie de dragoste” (două texte din carte au acest titlu), „Din nou despre dragoste”, „O filosofie”, sunt luate în zeflemea schemele preexistente ale poeziei lirice sau meditativ-filosofice în versuri de o simplitate care „provoacă deopotrivă dependență și o formă candidă de admirație” (Andrei Zbîrnea): „în loc să faci o poză să o văd/ tu zici: ce lună frumoasă/ hai s-o luăm și s-o ducem acasă// ce să facem însă cu ea nu te gândești/ total iresponsabil cum te știu/ parcă văd cum după o săptămână te plictisești/ și vei abandona luna pe stradă, cum ai făcut cu Pynky” („Despre dragoste. Obligatoriu”); „eram, unde altundeva, acasă/ stăteam, unde altundeva, în pat/ mă uitam, unde altundeva, la televizoare/ nu era, ce altceva să fie, nimic/ mă gândeam, la ce altceva, la cerul înstelat// sub nici o formă, cum altfel, nu aveam chef/ să ies pe balcon/ să văd stele/ să număr de unde am rămas” („O filosofie”). Sunt ironizate delicat nu numai formulele poetice (și interpretările) șablonizate, ci și tendințele care caracterizează lumea literară, fie că sunt evocate motivele dominante din poezia unor congeneri („apoi brusc m-am trezit/ în Clujul lui Manasia/ gâze de eșapament,/ rândunica și peștele,/ vietăți nebănuite de evoluția mea/ s-au repezit să-mi mănânce ficații/ și m-am făcut de lemn/ așchie pe Amazon, pace”, „Sărbători de iarnă”), fie că se fac aluzii la ideologiile în vogă și adepții acestora („Sigur, politica nu e pentru noi/ însă politica literară mă bântuie /…/ du-te să fiu mai departe/ cu Ștefan Baghiu exact unde trebuie/ cu Ș.B. care relatează în direct/ și pescuiește cu linkul,/ cu Mihnea în stufăriș, la pândă/ va scrie mai târziu, documentat/ la rece, la iarnă// sunt terminat/ căci am văzut Marx în secolul 21/ și cred că și el m-a văzut/ cum să mai dau ochii cu ei/ ce va zice Ernu?”, „Această oază”).
De fiecare dată, Florin Partene rămâne observatorul bonom care aduce în poezia sa referințe culturale dintre cele mai diverse și le integrează în propriul text cu un firesc admirabil. La fel o face și cu elementele realității celei mai banale. Aparent, volumul propune o poezie a lucrurilor mărunte. De fapt, textele din „Poezii pentru începători” descoperă liricul în existența cotidiană, autorul reușind, cum bine observă Denisa Grădinaru, „să reintegreze viața însăși, să parieze pe fertilitatea poetică a acesteia, să îi umple imagistic suburbiile, să o subtitreze în alt mod”. Ironice și ludice, poemele dezvăluie adesea, neașteptat, paradoxurile vieții de zi cu zi, absurdul existenței, imuabilitatea unor condiții prestabilite. Surpriza acestor poezii este un fel de fior existențial care fisurează crusta cu rol de camuflaj (și de protecție) a ironiei, odată abordate probleme care vor acutiza mereu sensibilitatea – trecerea, eșecul, moartea. Iată câteva exemple de versuri în care, într-o manieră detașată, sunt valorificate unele dintre temele așa-zis majore (și generatoare de dramatism) ale poeziei: „pentru mine viața s-a oprit/ fac burtă/ adoratorii de carne urcă scările greu/ poate urcă cu inima grea și ea” („Posibilitate”); „vine iarna/ apoi prin ea vine crăciunul/ după, moșul în cutii/ vine dragostea/ trece ziua ei/ apoi dragostea înapoi în cutii/ vine iepurașul, futu-i iepurașul,/ apoi iepurașul îndărăt în cutii// vine puiul de om/ trece puiul de om/ viața mai repede decât cererea/ și vine, desigur, oferta” („Viața în Rodna Veche”); „viața e o găină/ cocoțată deasupra pământului/ pe o scară de coteț/ uneori lungă, mereu căcată// însă nu e așa /…/ „viața, catifea de șters ochelarii/ zimții gândirii critice/ cilii vibratili ai gândirii corecte,/ pufos trecea/ însă nu e așa…” ( „Limbaj. Viața în general”); „nici cu apă rece/ nici cu bioetică/ nici cu planeta intactă/ nici cu suplimente/ moartea nu trece niciodată/ deloc” („Posibilitate”). Ironia trece pe neobservate în tristețe și în poemele în care se fac referiri aluzive la probleme ale contemporaneității, socialul făcându-și astfel loc în texte care par să aibă drept intenție definirea acțiunii de a scrie, dar care devin, spre final, deconspirări satirice ale deficiențelor lumii de azi: „asus deschis, sinapse mângâiate de cafea/ world, pixuri, creionul alături,/ foi cât cuprinde// vreau să fiu erou// să fac din mine măcar șofer de camion/ să străbat bătrâna,/ continentul nostru unit,/ ca o rază de soare/ să port slănină, sarmale și cârnați/ la vedere în suflet// dragi compatrioți/ pachet de acasă /…/ : să mă mai facă mama o dată/ poate folosind totuși alt tată,/ un neamț, un spaniol, un englez, un france/ să pot și eu să aleg mai târziu/ pentru ce națională să înscriu” („Eroul”).
Chiar dacă vrea să creeze impresia simplității în exprimare, Florin Partene nu evită pe deplin metafora. Mai mult, o introduce în cele mai neașteptate contexte, provocând adevărate revelații poetice, prin care se produce, de fapt, trecerea de la registrul ludic al poeziei la cel grav: „ca iepurii puri/ trecem pe drum/ consumăm clorofilă/ filă după filă” („Cântec târziu”); „știu, știu că în oase/ sunt depozite din ziua trecută/ știu, am aflat/ în poezia confesivă s-au mutat” („Hypsteri reumatici”); „repar jucăria, nimeni nu o vrea/ ca să schimb planeta/ ca să fac ceva/ clar și distinct/ : eu sunt jucăria” („Viața când glumește”). Aceeași funcție de alternare a registrelor o au și versurile gnomice: „corpul a trecut/ viața mai adastă” („Viața când glumește”); „gândirea are și o/ boală autoimună care se numește gândirea care se/ gândește pe sine” („Diacritica”). Și unele, și altele au rol de poantă, dezvăluind caracterul simulativ al aproape tuturor poemelor – mimarea naivității, a neseriozității, a interesului pentru lucruri nesemnificative este doar un truc prin care se camuflează emoții și preocupări intense.
Scrisul de poezie pare să fie, pentru Florin Partene, un joc, care (ne-ar zice imaginea de pe coperta volumului) e ca mersul pe bicicletă – odată învățat (sau conștientizat), nu mai poate fi uitat și nici ignorat, pentru că devine parte din cel care îl joacă. Ne-o sugerează ultimele versuri din poemul „Elemente”: „poezia sau poezia/ poezia și poezia/ poezia” („Elementele”). Ne-o confirmă întreaga carte „Poezii pentru începători”, scrisă cu plăcere evidentă, pentru a provoca plăcerea lecturii.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
