Cele două grupaje („Cap. 1” și „Cap. 2”) care alcătuiesc volumul de debut al Mădălinei Căuneac definesc două vârste și devoalează nostalgii, temeri, tandrețuri ale copilăriei și tinereții, transpuse într-un lirism confesiv cum rar se mai întâlnește azi în cărțile de poezie.
„Crisalidă” (OMG, 2022) întrunește, cum constata Radu Bejan într-o cronică din „Familia”, „o sumă de introspecții existențiale prin care poeta caută să (re)găsească cele mai intense forme ale trăirii, de la amintirile dulci și molcuțe legate de copilărie, la prezentul multifațetat din punct de vedere emoțional”. Toate aceste explorări în trecut și, în același timp, în propriile stări devin forme de eliberare („eliberare & devenire” este, după Medeea Iancu, sintagma care definește cel mai bine acest volum), poezia însăși fiind formă de terapie și eliberare: „momentan ăsta este poemul final/ pentru că sunt mai bine/ cu fiecare an –/ accept și recunosc în mine/ accept și recunosc în oameni/ trăsături frumoase și urâte/ umbre și lumină// și învăț să-i las să plece/ chiar și în moarte” („Momentan este poemul final”).
Poemele din „Crisaidă” impresionează prin intensitatea lirismului. În „1 Corintineni 13 (În așteptare)”, un poem-invocație și o declarație de iubire care reconstituie imaginea bunicii ca arhetip al feminității și maternității, miza se pune pe acest lirism in crescendo ce are funcția de a imnifica: „iubita mea, sufletul meu, draga mea femeie/ te recompui în mișcarea largă a universului –/ ființa ta se reformează în miliarde de particule/ care vor construi alte vieți și scheme// focul tău încă mai arde în interior/ exact așa cum ai suflat/ cât să se aprindă și să rămână/ o lumină în depărtare/ o lumină în singurătate// iubita mea, draga mea,/ mă frâng de durerea pierderii tale/ și renasc în recunoștință –/ omul meu preferat, iubita mea,/ duioasa mea mamă surogat”.
Notele elegiace devin mai pronunțate în poeme narativizate precum „Casa Căuneac”, în care, odată cu evocarea spațiului domestic, se produce și reconstituirea „risipirii” bunicii: „dar ea intra surdă prin fiecare cameră/ și se evapora în următoarea –/ înainte să o prind/ îi vedeam mereu doar spatele în rochia brodată, strânsă bine pe corp, cât să nu sufoce/ și baticul alb cu romburi, prins la spate/ îmi părea mai degrabă o savarină umblătoare/ surdă la orice chemare/ lăsându-mi doar o boare vagă/ de flori de câmp și piele arsă/ în soarele uscat de august”. Cele zece poeme din „Cap. 1” (care are și dedicația „Bunicii mele. 21 octombrie 1936 – 5 ianuarie 2022”) sunt, de fapt, zece elegii cu bunica, zece evocări lirice prin care se dezvăluie nostalgia pentru vârsta copilăriei, cu traumele, dar și cu bucuriile acesteia.
Nu se renunță la lirism nici în poemele de dragoste („Doamne, ce versuri frumoase despre dragoste, din interiorul dragostei!”, exclamă admirativ Andrei Dósa pe clapeta a doua a cărții) din „Cap. 2”, doar că aici se simte și o pronunțată înclinare către metaforizare, o mai intensă poetizare a stărilor-sentimentelor: „privește-mă și lasă-mă să te privesc/ cum îți cresc narcise din gât –/ devii o corolă cu inflorescență bogată/ care se deschide ca o mandală/ de galben și roșu/ și când îți întorci trupul colorezi aerul/ lăsând particule sclipitoare/ care se sting ușor/ odată cu toate celelalte culori” („around the world in a tea daze”).
Uneori, granița dintre lirism și sentimentalism este aproape anulată, dar Mădălina Căuneac știe să pună punct confesiunii exact în momentul în care cititorul s-ar aștepta să se producă alunecarea în destăinuire afectată – semn al maturități poetice: „aceleași haine le mut/ de pe fotoliu pe pat/ și invers de vreo săptămână/ aerul cald din calorifer îmi arde fața/ și buzele îmi vibrează și îmi sângerează/ nu pot urni nici gânduri;// ce întuneric în mijloc de zi/ ce senzație de gol în oase –/ mă concentrez să nu plâng printre raioane/ iau o apă minerală din reflex/ și ies” („low on dopamine”). Andreea Pop observa pe bună dreptate că „toată arhitectura asta «emotivă» se scrie printr-un soi de expunere nudă, cu toate vulnerabilitățile la vedere, Mădălina Căuneac își permite, adică, cam peste tot, o «politică» a «deconspirării» sentimentale prin care textele ei nu se feresc în niciun punct să-și arate zonele de fragilitate. Aici e de găsit nota distinctivă a acestor poeme, pentru că procedând astfel, ele deschid calea unui discurs onest și asumat despre identitate (pornind de la origini)”.
Acest discurs axat pe devoalare este însă bine stăpânit de autoare, pentru a evita extremele de orice fel (fie notația neutră a realului, ca formă de anulare a implicării afective, fie retorica emfatică a confidenței excesive). În mai multe poeme, visul servește drept mediator, fiind, totodată și o modalitate de moderare a emotivității: „visez că sunt copil și că tu mă legeni/ în brațe, îmi cânți descântece” („semilună”); „am visat/ în jurul meu mii de culori/ care au prins viață” („yellow mellow”); „mă uit la voi prieteni și îmi pare ireal cum/ stăm în beciuri și alergăm prin vise” („disco biscuits”); „blocată în amorțeala somnului/ clipesc și rămân în întuneric” („Lențuca: Fată odihnindu-se pe tăpșan”).
Apropo de ultimele două titluri citate mai sus, în final, volumul conține un „Glosar Muzical” și un „Glosar Vizual”, fapt care scoate în evidență interesul autoarei pentru crearea cadrului care ar putea servi drept fundal pentru devoalările emotive. Este vorba, de fapt, de ceea ce s-ar numi în mod tradițional poezie de atmosferă: sunt reconstituite spații bucolice ale copilăriei, cu evocări nostalgice, dar și cu poante ce readuc cititorul la realitățile banale ale prezentului („dar nucul ăsta încă vede toată valea: cât prinzi cu ochii hectare de poame/ tămâioasă, ceasla sau muscat/ cai lăsați la păscut/ apă lovind piatra în adăpătoare/ lac înconjurat de stufăriș/ strigăte difuze –/ urme de coasă în iarba uscată/ din când în când/ o sapă frământând pământul/ se oprește pentru prânzit și siestă/ bâzâit de gâze/ păsări solitare/ sau chiar stoluri în zare/ fâlfâit de pene// un loc extraordinar pentru grătare” – „Casa Căuneac”); este descris aproape tehnicist locul desfășurării unor scene vilegiaturiste („pe terasa îmbrăcată cu marmură albă, pătată/ stau dezordonat vase de lut joase și foarte largi/ cu plante suculente, ficuși și cactuși,/ care au avut timp decenii să se dezvolte luxuriant/ în soarele care, vară de vară, topește/ orice dorință de activitate analitică” – „steluțe”); este evocată ambianța în care se imaginează o scenă plină de senzualitate („pe masa noastră – căni pătate de cafea/ și pahare aproape goale de vin roșu/ un minut de tăcere, privim rățuștele/ cum își umflă penele în apa joasă/ cea mai subtilă adiere/ îmi dă pe spate câteva șuvițe de păr/ închid ochii și mă gândesc/ cum ar fi să mă atingi așa/ să te ating doar așa/ doar cu buricele degetelor/ care să alunece abia perceptibil/ pe pielea brațelor, în spatele gâtului,/ pe abdomen, pe glezne” – „să nu mă părăsești niciodată”); prin notație, este prezentat decorul care va fi complementar stării dezvăluite („un ciucur de praf se zbate în geam/ prins într-un fir de păianjen/ cer plumburiu, lipsit de soare/ case cu acoperișuri umede/ un motan părăsit miaună/ la marginea câmpului intravilan/ merg prin terenul noroios și alunec pe un pet de cola –/ ce zi glorioasă să fii singur/ ce zi glorioasă/ să te uiți pierdut spre orice” – „low on dopamine”).
„Crisalidă” este, prin urmare, o carte care invocă stări și ambianțe pentru a devoala emoții și, în același timp, a sensibiliza. Construite în jurul unor sentimente, oferind credit maxim confesiunii, poemele Mădălinei Căuneac emană un lirism bine temperat. Nici excesiv ca emoție transmisă, nici afectat ca formulă.
