Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului, cu o durată de şase săptămâni, a fost rânduit de Biserică pentru a pregăti pe credincioşi pentru marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos.
El aminteşte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat în post şi rugăciune, în aşteptarea venirii lui Mesia. Cele dintâi menţiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi episcopul Leon cel Mare al Romei. La început, creştinii nu posteau toţi în acelaşi fel şi acelaşi număr de zile. Unii posteau şapte zile, alţii şase săptămâni.
Sinodul local din Constantinopol din 1166 d.Hr. a uniformizat durata acestui post, hotărând ca toţi creştinii să postească 40 de zile, cu începere de la 15 noiembrie.
Prin lungimea şi durata lui, acest post ne aminteşte de postul de 40 de zile al lui Moise de pe Muntele Sinai, când proorocul aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră. Asemenea şi creştinii, postind 40 de zile, îşi curăţă sufletele şi trupurile şi se învrednicesc să primească Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat şi născut din Sfânta Fecioară.
Ultima zi a Postului Naşterii Domnului (24 decembrie), numită ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până după-amiaza, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi a celor trei tineri din Babilon.
În alte zone, se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua ce a vestit magilor Naşterea Domnului.
Alături de faptele bune, de rugăciune, de smerenie, postul este un mijloc pentru dobândirea virtuţilor. El este desăvârşit atunci când abţinerea de la mâncărurile de dulce este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual.
În tradiţia populară românească, Filipii de toamnă reprezintă zilele care marchează sezonul de împerechere a lupului, celebrându-se la mijlocul lunii noiembrie. Numărul Filipilor de toamnă şi perioada lor de sărbătorire, câte un Filip pe zi, diferă de la sat la sat şi chiar de la gospodărie la gospodărie. Femeile sunt cele care ţin această sărbătoare.
Se crede că haitele de lupi sunt conduse de Filipul cel Mare, iar lupoaicele, pentru a nu rămâne sterile, căutau cu înverşunare cărbuni aprinşi în cenuşa aruncată pentru a-i mânca. Numărul Filipilor variază de la unu la şapte. Cine îi ţine îşi apără casa de foc, stricăciuni, şerpi, strigoi, dar, mai ales, de pagubele produse de lupi.
Oamenii încercau să prevină înmulţirea exagerată a lupilor şi să ferească vitele de aceste fiare sălbatice prin mai multe măsuri de precauţie: nu se scotea gunoiul din casă în care lupii ar fi putut găsi cenuşă şi cărbuni aprinşi, nu se pronunţa cuvântul lup, se interziceau activităţile de prelucrare a lânei (torsul, ţesutul) şi a pieilor de animale, nu se spălau rufe, se lega în mod magic gura lupului prin încleştarea dinţilor de la pieptenii de scărmănat lâna, se ţinea post ş.a.
Credinţa legată de Filipii de toamnă este consemnată în sudul şi estul României (Moldova, Bucovina, Muntenia, Dobrogea şi Oltenia).
