Cele mai citite

loader-image
Botoșani
05:00, 29 februarie 2024
temperature icon 3°C
cer acoperit de nori
Humidity 86 %
Wind 7 Km/h
Wind Gust Wind Gust: 7 Km/h
Clouds Clouds: 100%
Visibility Visibility: 0 km
Sunrise Sunrise: 06:55
Sunset Sunset: 17:56

Ultimele Știri

RAFTUL CU DEBUTURI: Despre zile decadente și cimitire

30 ianuarie 2024 | Cultura

Andrei Petrea, care debutează în 2022 cu „Sindromul Cotard” (Editura Cartier), volum desemnat câștigător al Concursului de Debut în Poezie „O Mie de Semne”, este unul dintre puținii poeți, de la Bacovia încoace, care reușește să-și extragă poezia din ceea ce psihiatrii au numit delirul de negație. Mărcile (auto)contestării sunt, la el, „poemele șterse” („poezia ștearsă în detrimentul celei scrise”) – partea I a cărții se intitulează „sindromul cotard; poeme șterse” – și cimitirul („există un oraș/ ba nu/ există o femeie/ ba nu/ există un cimitir”) – partea a II-a este numită „un cimitir”.

Tenebroase, angoasante, deprimante, poemele din această carte se înscriu perfect în aria suprarealismului distopic, pe care autorul lor îl detectează fie în experiențele halucinante din istoria omenirii („îți acoperi ochii și te gândești la/ explozia unei grenade în tunelurile din okinawa”), fie în imaginarul copleșitor oferit de artele vizuale („locuim în zona din călăuza”; „ne-am trezit mahmuri într-o pictură de beksiński”) sau de muzici (recomandările pentru background music la cele două părți ale volumului sunt Matt Elliott cu „Drinking songs” și Cemeteries cu „Barrow”).

Zile decadente…

Șirul de sindroame anunțate de câteva poeme de la începutul volumului – „sindromul cotard”, „sindromul stockholm”, „sindromul impostorului”, „sindromul resemnării” – indică la o stare dominată de (auto)negare și abandon, la fel cum „poemele șterse” exprimă acceptarea desemantizării. Versuri precum „poemele șterse însă/ avortate din lipsă de sens/ putând fi scrise de oricine/ putând fi uitate într-un colț/ al unui hard drive/ nu mai amintesc de nimic” („poeme șterse”) sau „ezra pound are poemul ăsta despre/ felul în care îți scapă printre degete viața/ ca un șoarece de câmp/ și cu poemele șterse se întâmplă la fel/ și e mai bine așa” sunt programatice pentru cartea lui Andrei Petrea, deoarece sugerează regresul sensurilor și, odată cu acesta, sfârșitul umanului. Singurul rost al scrisului în aceste circumstanțe este, se pare, cel ancestral-orfic – resuscitarea lumii postapocaliptice: „mi-am propus să scriu pentru stâncile care vor rămâne/ după o apocalipsă nucleară” („v. leac afirma că scrie pentru niște astronauți plictisiți”).

Spleenul sau, mai exact, „nihilomelancolia” (cum îi zice autorul însuși) definește personajul poematic și lumea căreia îi aparține acesta. Într-un poem intitulat cu un vers din repertoriul trupei Radiohead, „no alarms and no surprises please”, Andrei Petrea reconstituie atmosfera statică a unui interior, care pare să preceadă catastrofa (iar referința culturală nu face decât să intensifice sentimentul sfârșitului iminent): „geamul întredeschis/ nu dezvăluie nimic/ perdelele prea lungi/ ating podeaua liniștitor/ muștele dansează/ pe degete subțiri/ pe un monitor un cadru/ din melancholia lui von trier/ de partea cealaltă a unui seif/ o bătaie nervoasă/ un bețiv care a uitat unde stă”. În alte texte, apare un eu-personaj care-și constată imperturbabilitatea, invocând fie peripeții-încercări ale eroilor mitologici („mă leg ca odiseu de catarg/ mă întorc la nihilomelancolie”), fie scene de horror manga contemporane („sunt impasibil/ de-aș fi un personaj/ într-un manga de junji ito/ nu m-ar șoca când aș vedea/ niște femei-țânțar gravide/ devorând pacienți într-un spital/ sau o spirală devorând un oraș/ până la ultimul locuitor/ m-aș uita spre centrul ei/ ca la un apus mediocru// n-aș fi hipnotozat/ dar nici n-aș încerca să fac ceva”). Până și interesul pentru cele mai misterioase și, totodată, antiumane catastrofe este scufundat – vorba vine – în alcooluri, ca formă de întreținere a indolenței: „aș lua cu mine pe o insulă pustie/ matt elliott să-mi povestească/ ce s-a întâmplat cu submarinul kursk/ deși știu deja/ aș vrea să bem până/ ne plesnesc ficații” („scufundarea kurskului”). E o stare care anticipă (sau însoțește?) moartea („am intrat în casă și mi-am făcut un sandviș/ și m-am uitat din nou la interviul/ cu bukowski în care zice foarte hotărât/ i almost feel good at the approach of death”), iar sentimentul morții este, de fapt, cum ne sugerează chiar titlul, motivul central al cărții.

Există un cimitir…

În partea a II-a a volumului, cele 41 de prozopoeme reconstituie, ca într-un puzzle, imaginea unui cimitir global în care se regăsesc toate categoriile de oameni și de clase sociale, grupate în cimitire specifice. Fiecare secvență începe cu sintagma „există un cimitir”, după care este evocat un spațiu sepulcral pe cât de exact și convingător descris, pe atât de ireal. Astfel, se fac referiri, pe rând, la un cimitir al narcomanilor, academicienilor, turnătorilor sau „al celor care au urât cimitirele”, este amintit un cimitir „foarte asemănător cu cel din unul dintre poemele lui Guillaume Apollinaire”, unul „unde numele morților au fost schimbate între ele”, unul „unde dai numai peste idioți” etc., etc., până se ajunge, în final, aproape hamletian, la „un cimitir în care m-am îngropat. /…/ acolo liniștea și neliniștea se zbate în mine și în țărână ca o rană în care pulsează violent viermi.// apoi m-au dezgropat”.

Aici Andrei Petrea valorifică resursele ironiei și ale umorului negru, mizând și pe dimensiunea civică a poeziei și relevând (sau demascând) unele aspecte ale societății contemporane: mercantilismul, atunci când descrie cimitirul „unde sunt îngropați doar cei care au mai murit cel puțin o dată” („nu o dată s-a întâmplat ca întoarcerea unui oaspete să se dovedească problematică pentru rudele care împărțiseră deja moștenirea. sau au existat cazuri în care oaspetele era o figură politică controversată revenirea sa pricinuind unele inconveniențe.// se spune că tot mai multe rude au început să recurgă la incinerarea celor dragi”); corupția, când amintește de cimitirul „celor buni conform moralei religioase” („există zvonuri conform cărora acești săraci ar putea beneficia de două mese pe zi dacă administratorii cimitirului nu ar încerca să ia donațiile cu ei pe lumea cealaltă”); ipocrizia și nerenunțarea la unele uzanțe rău-famate, când imaginează un cimitir al turnătorilor („apoi n-ar fi de mirare dacă unii dintre ei și-au înscenat morțile pentru a trece neobservați prin mulțimi”); homofobia, la care se face aluzie subtil în secvența despre cimitirul „narcomanilor care e o priveliște de-a dreptul grețoasă” („încă zvârcolindu-se aceștia sunt aduși cu roabe și aruncați în pielea goală în gropi strâmte. rudele aduc în loc de flori cârpe îmbibate în morfină pe care le storc deasupra răposaților”).

Poemelor din „un cimitir” nu le sunt străine nici imaginile metaforizante sau notele lirice care dovedesc atât cunoașterea registrelor poetice, cât și buna stăpânire a unei varietăți de formule. Iată, de exemplu, două fragmente prin care se intensifică partea de lirism a cărții: „deși azi n-am putea zice că cimitirul arată grozav atunci când a fost finalizat constructorii l-au asemuit unei grădini edenice. Au fost atât de fermecați de acest loc încât s-au întins printre flori iar pământul i-a înghițit” (din secvența despre cimitirul „care e mai degrabă o groapă comună”) și „toți cei pe care îi vezi plimbându-se pe acolo arată la fel. au o privire pierdută și merg parcă în transă. deziluzionați în amor se apleacă șterg cu mâinile praful de pe pietre și încearcă să găsească acea persoană care îi va iubi așa cum sunt. la bine și la rău până ce moartea îi va reuni” (despre cimitirul „în care se înfiripă adevărate povești de dragoste”).

Construcție riguroasă (cum se întâmplă mai rar în cazul unui volum de debut), în care faptul de cultură și civismul sunt, în mod surprinzător, asimilate și transformate în dramă personală, în care ironia și lirismul merg mână în mână, „Sindromul Cotard” aduce în scenă un poet pentru care literatura înseamnă act de curaj și de mare responsabilitate.

Lucia Țurcanu

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

Distribuie pe rețelele sociale:

Din aceeași categorie:

Cele mai citite

Ultimele Știri